Fata babei şi fata moşneagului

de Ion Creangă

Era odată un moşneag ş-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţîfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsînd tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitrigă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.

Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfîrşit, în toate părţile după treabă. Cît era ziulica de mare, nu-şi mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cîrtitoare şi nemulţămitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era peatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.

Cînd se duceau amîndouă fetele în sat la şezătoare sara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea cîte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce cîte-un fus; ş-apoi, cînd veneau amîndouă fetele acasă noaptea tîrziu, fata babei sărea iute peste pîrleaz şi zicea fetei moşneagului să-i deie ciurul cu fusele, ca să-l ţie pănă va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spuind că ea a tors acele fuse. în zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecît să rămîie pe-a lor. Cînd venea duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţonată şi netezită pe cap, de parc-o linsese viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, cînd venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa: că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soiu rău, că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă, unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.

Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vre să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfînt era. De inimă, bietul moşneag poate c-ar mai fi zis cîte ceva; dar acum apucase a cînta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu didiochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umpleau de bogdaprosti.

Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărît de cîte-i spunea baba, cheamă fata şi-i zise:

- Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atîta gîlceavă la casa asa din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o; c-a mai fost şi mila părinţească la mijloc dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soiu de sămînţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda cîte ţi-am răbdat noi.

Atunci biata fată, văzînd că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, săruta mîna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtîndu-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere!

Şi merse ea cît merse pe-un drum, pănă ce, din întîmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum o văzu pe fată, îi zise:

- Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!

Atunci fetei i se făcu milă şi, luînd căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţămită fiind în suflet că a putut săvîrşi o faptă bună.

Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:

- Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!

Fata, harnică cum era, curăţi părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpîn. Şi, mergînd ea mai departe, numai iaca ce vede o fîntînă mîlită şi părăsită. Fîntîna atunci zise:

- Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!

Fata rîneşte fîntîna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergînd mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptior nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptiorul, cum vede pe fată, zice:

- Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!

Fata, care ştia că de făcut treabă nu cade coada nimănui, îşi suflecă mînicile, călcă lut şi lipi cuptiorul, îl humuli şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mînile de lut şi porni iarăşi la drum.

Şi mergînd ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte pănă ce, într-una din zile, des-dimineaţă, trecînd printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi cînd s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întîmpină fata cu blîndeţe şi-i zice:

- Da’ ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?

- Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; şi numai Cel-de-sus ştie cîte-am tras de cînd mama care m-a făcut a pus mînile pe piept! Stăpîn caut şi, necunoscînd pe nime şi umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.

- Sărmana fată! zise bătrîna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sînt sfînta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mîne n-ai să ieşi în mîinile goale de la casa mea.

- Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac.

- Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, cînd m-oiu întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mîncat.

Şi, cum zice, bătrîna porneşte la biserică, iară fata suflică mînicile şi s-apucă de treabă. Întăi şi-ntăi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga:

- Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă leie!

Şi, cînd se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de bălauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sparie; ci le ia pe cîte una şi le lăie şi le îngrijeşte cît nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi cînd a venit sfînta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care a vre ea, şi să şi-o ieie ca simbrie; dar să n-o deschidă păn-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urîte, altele mai nouă şi mai frumoase. Ea însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urîtă dintre toate. Şi cînd se dă cu dînsa jos, sfînta Duminică cam încreţeşte din sprincene, dar n-are încotro. Ci binecuvîntează pe fată, care îşi ie lada şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul de unde venise.

Cînd, pe drum, iaca cuptiorul grijit de dînsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite. Şi mănîncă fata la plăcinte, şi mănîncă, hăt bine; apoi îşi mai ie cîteva la drum şi porneşte.

Cînd, mai încolo, numai iaca fîntîna grijită de dînsa era plină pănă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fîntînei erau două pahare de argint, cu care a băut la apă pănă s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.

Şi mergînd mai departe, iaca părul grijit de dînsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzînd pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mîncat la pere şi ş-a luat la drum cîte i-a trebuit.

De-acolo mergînd mai departe, iaca, se întîlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gît purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţămită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aci, fata, tot mergînd înainte, a ajuns la tată-său. Moşneagul, cînd a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătîne-său; apoi deschizînd lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi iese din ea, încît moşneagul pe loc a întinerit, văzînd atîtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:

- Las’, mamă, că nu-i pradată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe.

Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cît merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întîlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fîntîna cea mîlită şi seacă şi părăsită, de cuptiorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar cînd o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fîntîna, şi cuptiorul să se îngrijească de dînsele, ea le răspundea cu ciudă şi cu bătaie de joc:

- Da’ cum nu!? că nu mi-oiu feşteli cu mînuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?

Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar pute căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decît să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor. Şi mergînd ea tot înainte, au ajuns apoi şi ea la sfînta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. în loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să leie copiii sfintei Duminici cum i-a lăuat fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi durere. Apoi bucatele le-au făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură; şi cînd a venit sfînta Duminică de la biserică, şi-a pus mînile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar sfînta Duminică, blîndă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatecă şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-o plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi ş-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ieie cît de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ieie ziua bună şi binecuvîntare de la sfînta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pîrîiau călcîiele, de frică să nu se răzgîndească sfînta Duminică să pornească după dînsa, s-o ajungă şi să ieie lada.

Şi cînd ajunge la cuptior, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fîntînă, aşişderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fîntîna plină cu apă pănă-n gură; dar cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar şi să ieie apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fîntînă într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat! Cînd prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut parte fata să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile la nouri! Ş-atunci, scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergînd mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întîlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gît; dar cînd a vrut fata să i-o ieie, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mîna pe dînsa. Îşi muşca fata acum degetele mămucuţei şi ale tăţucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. în sfîrşit, cu mare ce a ajuns ea şi acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-au ticnit bogăţia. Căci, deschizînd lada, o mulţime de bălauri au ieşit dintr-însă şi pe loc au mîncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut bălaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii; el a măritat-o pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cîntau acum pe stîlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cîntau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atît, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cociorva, dacă-i copt mălaiul.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: