Dănilă Prepeleac

de Ion Creangă

Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amîndoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mîna punea şi Dumnezeu mîla, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dînsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la mate şi foarte zgîrcită.

Vorba veche: „Tot un bou ş-o belea”. Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate!- tot avea şi el o pereche de boi, dar cole: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne, amîndoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi groşi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dînşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, ţeleagă, sanie, car, tanjală, cîrceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Şi cînd avea trebuinţă de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zîle fripte bărbatului, ca să-l poată descotoroşi odată de frate-său.

Ea zicea adeseori:

– Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.

– Apoi, da, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?

Nevasta, nemaiavînd încotro, tăcea şi înghiţea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimăna. Nu treceau două-trei zîle la mijloc, şi se trezea la uşa ei cu Dănîlă, cumnatu-său, cerînd să-i împrumute carul: ba să-şi aducă lemne din pădure, ba făina de la moară, ba capiţi din ţărînă, ba multe de toate.

– Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuîlalt; mi-e lehamite de frăţia noastră!… Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuieşti ş-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ş-apoi, ştii vorba ceea:”Dă-ţi, popa, pintenii şi bate iapa cu călcîiele”. –

– Apoi, dă, frate, zise istălalt, scărpinîndu-se în cap, ce să fac?

– Ce să faci? Să te-nvăţ eu: boii tăi sunt mari şi frumoşi; ia-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici şi mai ieftini, iar cu banii ramaşi cumpără-ţi şi un car, şi iaca te-ai făcut gospodar.

– Ia, ştii că nu m-ai învăţat rău? Aşa am să fac.

Zicînd aceste, se duce la dînsul acasă, îşi ia boii de-o funie şi porneşte cu ei spre tîrg. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia căruia-i mînca cîinii din traistă, şi toate trebîle, cîte le făcea, le făcea pe dos. Tîrgul era cam departe, şi iarmarocul pe sfîrşite. Dar cine poate sta împotriva lui Dănîlă Prepeleac? (că aşa îi era porecla, pentru că atîta odor avea şi el pe lîngă casa făcută de mîna lui). El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are: „Nici nu-i pasă de Nastasa; de Nichita, nici atîta”. Mergînd el cu Duman şi Talasman ai săi, tot înainte spre iarmaroc, tocmai pe cînd suia un deal lung şi trăgănat, alt om venea dinspre tîrg cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci şi pe care îl trăgea cu mîinile singur, la vale cu proptele şi la deal cu opintele.

– Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, văzînd troscotul cel fraged şi mîndru de pe lîngă drum. Stai putin cu carul, c-am să-ţi spun ceva.

– Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie. Dar ce ai să-mi spui?

– Carul dumitale parcă merge singur.

– D-apoi… măi singur, nu-l vezi?

– Prietene, ştii una?

– Ştiu dacă mi-i spune.

– Hai să facem treampă; dă-mi carul, şi na-ţi boii. Nu vreau sa le mai port grijă în spate: ba fîn, ba ocol, ba să nu-i mănînce lupii, ba de multe de toate… Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur.

– Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e într-adins?

– Ba nu şuguiesc, zise Dănilă.

– Apoi dar, te văd că eşti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai gasit într-un chef bun; hai, noroc să dea Dumnezeu! Să-ţi aibi parte de car, şi eu de boi!

Apoi dă carul, îşi ia boii, pleacă pe costişă într-o parte spre pădure şi se cam mai duce. Istălalt, adică Dănilă, zice în gîndul său: „Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar răzgîndi; dar parcă nu era ţigan, să întoarcă.”

Apoi îşi ia şi el carul şi porneşte tot la vale înapoi spre casă.

– Aho! car nebun, aho! Cînd te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară, ori cu fîn din ţărină, atunci să mergi aşa! Şi cît pe ce, cît pe ce să nu-l ia carul înainte. Dar de la o vreme valea s-a sfîrşit şi s-a început un deal; cînd să-l suie la deal, suie-l dacă poţi!… Hîrţi! încolo, scîrţi! încolo, carul se dă înapoi.

– Na! Car mi-a trebuit, car am găsit!

Apoi cu mare greu hîrtoieşte carul într-o parte, îl opreşte în loc, se pune pe protap şi se aşterne pe gînduri.

– Mă!… Asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă…

Ba e Prepeleac, ba nu-i el… Cînd iaca un om trecea iute spre tîrg c-o capră de vînzare.

– Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ţi dau carul ista?

– Apoi… dă… capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună de lapte.

– Ce mai la deal, la vale! Bună, ne-bună, na-ţi carul şi dă-mi-o!

Cela nu se pune de pricină, dă capra şi ia carul. Apoi aşteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, şi se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură cască tot pe loc.

– Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra ştiu încîltea că bine l-am boit!

Ia apoi şi el capra şi porneşte iar spre tîrg. Dar capra tot capră; se smuncea în toate părţile, încît îi era acum lehamete de dînsa.

– De-aş ajunge mai degrabă în tîrg, zise Prepeleac, ca să scap de rîia asta. Şi, mergînd el mai departe, iaca se întîlneşte c-un om ce venea de la tîrg c-o gîscă în braţe.

– Bun întîlnişul, om bun! zise Dănilă.

– Cu bine să dea Dumnezeu!

– Nu vrei să facem schimb? Să-ţi dau capra asta şi să-mi dai gîsca.

– N-ai nimerit-o, că nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de sămînţă.

– Da, dă-mi-l, dă-mi-l! Că-ţi dau şi eu o sămînţă bună.

– De mi-i da ceva adaos, poate să ţi-l dau; iară de nu, norocul gîştelor de-acasă; că are să facă un otrocol prin ele, de s-a duce vestea!

În sfîrşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! Apoi înşfacă gînsacul şi pleacă tot înainte spre tîrg. Cînd ajunse în tîrg, gînsacul, dorit de gîşte, ţipă cît îl luă gura: „ga, ga, ga, ga!”

– Na! C-am scăpat de dracul şi am dat peste tată-său: acesta mă asurzeşte! Las’ că te însor eu şi pe tine acuş, măi buclucaşule! Şi, trecînd pe lîngă un negustor cu pungi de vînzare, dă gînsacul pe-o pungă de cele pe talger şi cu baierile lungi, de pus în gît. Ia el punga, o suceşte, o învîrteşte ş-apoi zice:

– Na-ţi-o frîntă, că ţi-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul sa te uiţi la ei am rămas c-o pungă goală. Măi! Măi! Măi! Măi! Doar ştiu că nu mi-i acum întîiaşi dată să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat minţile! Mai şede el cît şede de cască gura prin tîrg, ş-apoi îşi ia talpăşita spre casă. Şi, ajungînd în sat, se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie.

– Bine v-am găsit, bădiţă!

– Bine-ai venit, frate Dănilă! Da’ mult ai zăbovit la tîrg!

– Apoi da, bădiţă; m-am pornit cu graba şi m-am întîlnit cu zăbava.

– Ei, ce veste ne mai aduci de pe la tîrg?

– Ia, nu prea bună! Bieţii boişorii mei s-au dus ca pe gura lupu-lui.

– Vro dihanie a dat peste dînşii, ori ţi i-a furat cineva?

– Ba! I-am dat eu singur cu mîna mea, bădiţă. Apoi spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost şi ce-a păţit; iar la urma urmelor zise:

– Ş-apoi, ce mai atîta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi ales c-o pungă; ş-apoi şi asta pute a pustiu, bădiţă dragă.

– Mă! Da, drept să-ţi spun, că mare nătărău mai eşti!

– Apoi da!… Bădiţă! Pîn-aici, toate-au fost cum au fost, da’ de-acum am prins eu minte… Numai ce folos? Cînd e minte, nu-i ce vinde; cînd e brînză, nu-i bîrbanţă. Iaca îţi dau dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. Şi te mai rog de toţi dumnezeii să-mi împrumuţi măcar o dată carul cu boii, s-aduc nişte lemne din pădure la nevastă şi la copii, că n-au scînteie de foc în vatră, sărmanii! Ş-apoi, ce-a da Dumnezeu! Cred că nu te-oi mai supăra.

– Ptiu! Mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfărşască. se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ţi mai dau o dată carul, dar asta ţi-a fi cea de pe urmă.

Lui Dănilă atîta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frăţine-său şi porneşte. Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac care era mai mare şi trage carul lîngă el; fără să dejuge boii, începe a tăia copacul, ca să cadă în car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocăneşte el cît bocăneşte, cînd pîrrr! Cade copacul peste car de-l sfărmă şi peste boi de-i ucide!

– Na! Că facui pacostea şi frăţine-meu! Ei, ei, acum ce-i de facut?… Eu cred că ce-i bine, nu-i rau: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute şi iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii şi nevasta să-i las în ştirea Celui-de-sus.

Aşa zicînd, porneşte şi, mergînd prin pădure, s-a rătăcit. După multă trudă şi buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de-un helesteu şi, văzînd nişte lisiţe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una s-o ducă peschin frăţine-său… Dar lisiţele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, şi Prepeleac a rămas bătînd în buze.

– Mă!… Că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se vede că m-a luat cineva din urmă! Apoi dă din umere şi porneşte; mai merge el cît merge, pînă ce, cu mare greu, găseşte drumul. Apoi o ia la papuc şi hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, şi pe loc cîrpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca în perete.

– Frate, mai fă-mi un bine şi cu iapa, ca să mîn boii de călare: în pădure a plouat grozav, şi s-a făcut o mîzga ş-un gheţuş, de nu te mai poţi de fel ţinea pe picioare.

– Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii! Hăiţi! Lipseşti dinaintea mea şi du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău! Iapa? Las’ pe Dănilă, că ştie el unde-a duce-o: să-şi ia iertăciune de la boi şi ziua bună de la car.

Apoi iese pe uşă, pune mîna pe iapă şi pe-o secure, şi tunde-o! Cînd se trezeşte frate-său, ia iapa dacă ai de unde! Prepeleac era tocmai la helesteul din pădure, să caute toporul. Aici îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăţine-său.

– Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise el. Şi deodată se şi apucă. Face mai întîi o cruce s-o înfige în pămînt, de înseamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă; şi tot asa dondînind el din gură, iaca se trezeşte dinaintea lui c-un drac ce ieşise din iaz.

– Ce vrei să faci aici, măi omule?

– Da’ nu vezi?

– Stai, mă! Nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul şi pădurea de pe-aici sunt ale noastre.

– Poate-i zice că şi raţele de pe apă sunt ale voastre, şi toporul meu din fundul iazului. V-oi învăţa eu pe voi să puneţi stăpînire pe lucrurile din lume, cornoraţilor! Dracul, neavînd ce-i face, huştiuliuc! în iaz şi dă de ştire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului. Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dînşii, şi Scaraoschi, căpetenia dracilor, găseşte cu cale să trimită pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea puşnicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-acolo.

– Na-ţi, mă, bani! zise dracul trimis; şi să te cărăbăneşti de aici; că, de nu, e rău de tine!

Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac şi la bani… Dă din umere ş-apoi zice:

– Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi banii decît puşnicia, că v-aş arăta eu vouă!

Dracul răspunde:

– Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ţi bănişorii şi caută-ţi de nevoi.

Apoi lăsă banii şi se întoarnă în helesteu, unde găseşte pe Scaraoschi tare mîhnit pentru pierderea unei comori aşa de mari, cu care ar fi putut dobîndi o mulţime de suflete. Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dînsul.

– Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în seamă, să-ţi vie cu banii de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat!

Pe cînd se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un alt drac din iaz i se înfăţişază înainte, zicîndu-i:

– Măi omule! Stăpînu-meu s-a răzgîndit; el vrea mai întîi să ne cercăm puterile ş-apoi să iei banii.

„Ia, acu-i acu!” zise Prepeleac în gîndul său, oftînd. Dar este o vorba: tot bogatul mintios şi tînărul frumos. Dănilă mai prinsese acum la minte.

– Puterile? Ei, cum şi în ce fel?

– Iaca cum: dintru-ntîi şi dintru-ntîi, care dintre noi amîndoi a lua iapa ta în spate şi va înconjura iazul de trei ori, fără s-o pună jos şi să se răsufle, ai aceluia să fie banii.

Şi cum zice, umflă dracul iapa în carcă şi într-o clipă înconjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzînd atîta putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot îşi ţinu firea şi zise:

– Măi Michiduţă! Doar eu te credeam mai tare decît eşti! Aşa-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ţi-oi lua-o numai între picioare; şi îndată se şi azvîrle pe iapă şi înconjură iazul de trei ori, fără să se răsufle. Dracul atunci se miră mult de asta şi, neavînd ce mai zice, iscodi alta.

– Acum să ne întrecem din fugă, zise el.

– Măi Michiduţă! Da’ cu mine ţi-ai găsit că poţi tu să te întreci din fugă?

– D-apoi cu cine?

– Vină încoace, să-ţi arăt eu cu cine!

Apoi merge împreună cu dracul în nişte porumbrei, unde vede un iepure dormind, şi i-l arată.

– Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos şi mititel?

– Văd.

– Acela-i copilul meu cel mai mic. Aţine-te! Şi cînd l-oi trezi din somn, să te iei după el.

Şi-odată şi strigă: u! ta! na! na! na!… Atunci iepurele sare, şi dracul după el. Fug ei cît fug, şi de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pînă acum toţi rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă şi el de dracul. Pe cînd Dănilă se ţinea cu mîna de inimă, rîzînd de prostia dracului, iaca şi acesta se înturnă gîfuind.

– Mă! Da’ sprinten şi sprintăroi copil mai ai, drept să-ţi spun! Cînd aproape-aproape sa pun mîna pe dînsul, i-am pierdut urma, şi să te duci, duluţa!

– Seamănă tătîne-său, şireicanul! zise Dănilă. Ei? mai ai poftă să te întreci şi cu mine?

– Ba mai pune-ţi pofta-n cui!… Mai bine sa ne întrecem din trîntă.

– Din trîntă? Doar de ţi-e greu de viaţă. Mă! Tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proşti; d-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce eşti. Ascultă! Eu am un unchi bătrîn de 999 de ani şi 52 de săptămîni; şi de-l vei putea trînti pe dînsul, atunci să te încerci şi cu mine, dar cred că ti-a da pe nas. Zicînd aceste, porneşte înainte şi face semn dracului cu mîna, să vină după el. în fundul pădurii, sub nişte stînci, se află o bizunie de urşi, peste care dăduse Prepeleac, umblînd cîteodată, că pusnic ce se găsea, după vlăstari sălbatici şi după zmeură.

Ajungînd ei aproape, Dănilă zise:

– Iaca locaşul unchiului meu. Intra înlăuntru; ai să-l găseş-ti dormind în cenuţă, cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele şi dinţii i-au căzut mai bine de o mie de ani.

Dracul, cînd n-are ce face, ştiti ce face… Intră înlăuntru şi începe a-şi purta codiţa cea bîrligată pe la nasul uncheşului. Atîta i-a trebuit lui mos Ursilă, ş-apoi las’ pe dînsul! Deodată sare mînios din bîrlog, hăt! Dracul subsuoară şi-l strînge cu atîta putere, de era să-şi dea sufletul, şi ochii i-au ieşit afară din cap cît cepele de mari.

– Na! Nu cauţi, ş-o găseşti, zise Dănilă, care privea de departe vălmăşagul acesta şi se strica de rîs.

Dar nu ştiu ce face dracul, că face el ce face, şi cu mare greu scapă din labele lui moş Ursila. Dănilă, cum vede pe drac scăpat, bun teafăr… se face că-l scoate.

– Ia las’, măi omule, las’! Nu-ţi mai face obraz. Daca ai ştiut că ai un moş aşa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el?

– Da’ ce? Nu ţi-a plăcut? Hai şi cu mine!

– Cu tine, şi numai cu tine, m-oi întrece din chiuit; şi care-a chiui mai tare, acela să ia banii.

– Bun!… zise Dănilă în gînd; las’ că te-oi chiui eu! Măi Michiduţă! Ia chiuie tu întîi, ca să aud cum chiui.

Atunci dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit, s-apucă zdravăn cu mîinile de tortire cerului, cască o gură cît o sură, şi, cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz cîtă frunză şi iarbă! Şi oleacă numai de nu s-a risipit bolta cerului.

Dănilă însă şedea călare pe burduful cu bani şi, ţinîndu-şi firea, zise:

– Mă!Da’ numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o dată! Dracul chiuie şi mai grozav.

– Tot nu te-am auzit. înca o dată!

Dracul chiuie ş-a treia oară, aşa de tare, de credeai că s-a rupt ceva într-însul.

– Acum nu te-am auzit nici atîta… Aşa-i c-a venit şi rîndul meu?

– Măi aşa!

– Măi Michiduţă! Cînd oi chiui eu, ai să asurzeşti ş-au să-ţi sară creierii din cap. Înţeles-ai tu? Însă eu îţi priesc bine, daca-i vrea să mă asculţi.

– În ce fel?

– Ia să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, dacă vrei să mai trăiesti.

– Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor!

Atunci Dănilă leagă strîns c-un ştergar gros de călţi ochii şi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineaţă groasă de stejar în mînă, căci, căt era de puşnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineaţă decăt în sfănta cruce, şi pac! la tîmpla dracului cea dreapta, una!

– A… leu! Destul! Nu mai chiui!

– Ba nu! Stai, sîrsăilă! Tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! Şi la stînga una!

– Va… leu! Destul!

– Ba nu-i destul! Şi-i mai trage şi-n numele tatălui una!

– A…uleo! strigă dracul îngrozitor, şi cu ochii legaţi, cum era, văicărîndu-se grozav şi zvîrcolindu-se ca şarpele, se aruncă în iaz, spunînd lui Scaraoschi cele întamplate şi că nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta.

Dănilă însă oftă din greu lîngă burduful cu bani şi se tot frămînta cu gîndul ce-i de făcut. Cînd, iaca al treilea drac i se înfăţişază înainte, c-un buzdugan straşnic de mare în mîna, pe care îl trînteşte la pămînt şi zice:

– Măi omule! Ia, acum să te văd! Cine-a azvărli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii.

„Na! Dănilă, zice el în gîndul său, aşa-i c-ai sfeclit-o?” Dar vorba ceea: „Nevoia învaţă pe cărăuş”.

– Ia zvîrle-l tu întîi, măi dracule!

Atunci dracul ia buzduganul de coadă, şi cînd îl zvîrle, se suie aşa de tare, de nu se mai vede; şi abia dupa trei zile şi trei nopţi, căzînd jos, cu mare străşnicie s-a cufundat în fundul pămîntului, de s-au zguduit temeliile lumii!

– Ia azvîrle-l şi tu acum, zise dracul îngîmfat.

– L-oi zvîrli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întîi în faţa pămîntului, cum a fost şi la tine.

Dracul ascultă şi-l scoate.

– Hăiţi! Mai repede, mai repede, că n-am timp de aşteptat…

– Mai îngăduieşte puţin, tărtarule, că nu te trag copiii de poale!

Dracul îngăduie, căci n-are încotro. Nu trecu mult şi ziua se călători. Cerul era limpede, şi luceferii sclipitori rîdeau la stele, iară luna, scotînd capul de după dealuri, se legănă în văzduh, luminînd pămîntul.

– Da’ nu-l mai zvîrli, omule?

– Ba am să-l zvîrl de-acum; dar îţi spun dinainte, să te ştergi pe bot despre dînsul.

– De ce?

– Iaca de ce: vezi tu colo în lună nişte pete?

– Le văd.

– Acolo-s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca să-şi potcovească caii. Uite bine şi vezi cum îmi fac semn cu mîna, să le dau buzduganul ista; ş-odată şi pune mîna pe dînsul.

– Stai, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul nostru; şi nu-l putem da nici pentru toată lumea; ş-odată-i şi smunceşte buzduganul din mînă, şi fuga cu el în iaz, spunînd lui Scaraoschi ce era să păţească cu buzduganul. Atunci scaraoschi, îngrijit şi mînios grozav, chemă înaintea sa pe toată drăcimea şi bătu din picior, strigînd:

– Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit.

Pe loc şi vine unul înantea sa, tremurînd.

– Să trăiţi, mîrşăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă.

– Mergi! Şi dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te fac mai mare.

Atunci dracul porneşte c-o falcă-n cer şi cu una-n pămînt, şi într-o clipă şi ajunge la puşnicul Dănilă.

– Măi omule, zise dracul. Tu, cu şmecheriile tale, ai tulburat toată dracimea; da’ acuş am să te vîr şi eu în toate grozile morţii! Hai să ne blestemăm, şi care dintre noi amîndoi a fi mai meşter, acela să ia banii!

Ş-odată şi-ncepe dracul a boscorodi din gură şi a descînta, că nu ştiu ce face, de-i pocneşte lui Dănilă un ochi din cap. săracul Prepeleac! Se vede că i-a fost scris tot el să răsplătească şi păcatele iepei frăţine-său, ale caprei, ale gînsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure. Pesemne blestemul gîştelor văduvite l-a ajuns, sărmanul! Doamne! Multe mai are de pătimit un puşnic adevărat cînd se depărtează de poftele lumeşti şi se gîndeşte la fapte bune!… Ş-apoi ce este mai gingaş decît ochiul?

Dănilă crapă de durere! Dar, oricît îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii şi zise:

– Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eşti! Am să te fac să-ti muşti mîinîle şi să mă pomeneşti în toată viaţa ta!

– Da, da, nu mai dondăi atîta din gură şi blestemă şi tu acum, să te văd cît eşti de meşter.

– Ai să iei burduful cu bani în spate şi ai sa mergi la casa mea, căci blestemurile părinteşti nu-s la mine. Înţeles-ai?

Şi, cum zice, încălecă şi Dănilă pe burduf; iară dracu-i umflă în spate şi zboară iute ca gîndul tăman la casa lui Dănilă Prepeleac. Copiii şi nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimăntaţi. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume; şi ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit.

– Dragii tatei, băieţi! Ia veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blestemurile părinteşti! Ragila şi pieptenii de pieptănat călţi!

Baieţii încep a curge toţi, care dincotro, cu blestemurile părinteşti în mînă. Îi venise acum şi lui Dănilă apa la moară.

– Puneţi mîna, copii, pe jupînul ista, şi începeţi a-l blestema cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şi dumisale.

Atunci lasî pe copii, că şi dracul fuge de dînşii. Au tăbîrît cu toţii pe dînsul şi l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ş-a început dracul a ţipa cît îi luă gura; şi scăpînd cu mare greu de mîinîle lor, hîrscăit şi stîlcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlăţi după ceilalţi. Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene şi scăpînd deasupra nevoii, a mîncat şi a băut şi s-a desfătat pînă la adînci bătrîneţe, văzîndu-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: